Doliu în lumea filmului: Robert Benton, maestrul confesiunii cinematografice, s-a stins din viață la 92 de ani
Trei premii Oscar, o sensibilitate artistică rară și o filmografie ce a pus sufletul în prim-plan – Robert Benton, regizorul și scenaristul care a revoluționat narațiunea cinematografică prin simplitate și profunzime, a încetat din viață duminică, în apartamentul său din Manhattan. Avea 92 de ani. Moartea sa a fost confirmată de asistenta și managerul său de lungă durată, Marisa Forzano, pentru The New York Times.
Cunoscut pentru capodoperele „Kramer vs. Kramer” și „Places in the Heart”, Benton a fost un vizionar tăcut al marelui ecran, un cineast care a dovedit că uneori cele mai mari povești pot fi spuse în șoaptă. Filmele sale nu au fost spectacole de efecte, ci fragmente de viață în care tăcerea, lumina și gesturile mici au devenit limbaj universal.
Arta de a asculta – începuturile unui artist discret
Născut pe 29 septembrie 1932, în Dallas, Texas, și crescut în orașul Waxahachie, Robert Benton a visat inițial să devină pictor. A studiat istoria artei la Columbia și a lucrat în redacția revistei Esquire, unde, alături de David Newman, a creat celebra rubrică satirică „Dubious Achievement Awards”. Împreună, cei doi aveau să scrie ulterior scenariul filmului care a redefinit cinemaul american: „Bonnie and Clyde” (1967). Regizat de Arthur Penn, filmul a fost un șoc estetic și narativ – un punct de cotitură în istoria Hollywoodului.
„Bonnie și Clyde a fost începutul unei noi ere. Benton a schimbat regulile jocului”, aveau să scrie criticii.
„Kramer vs. Kramer” – când emoția devine capodoperă
În 1979, Robert Benton a regizat „Kramer vs. Kramer”, filmul care i-a adus celebritatea mondială și două premii Oscar: pentru regie și pentru scenariu adaptat. Povestea emoționantă a unui tată care luptă să-și crească fiul după plecarea soției a devenit un fenomen cultural. Filmul a obținut cinci Oscaruri în total și a fost lăudat pentru profunzimea emoțională și realismul intim.
Criticul Frank Rich remarca faptul că stilul său „era construit aproape exclusiv din fețele actorilor, din tăceri și din lumina iernii” – o estetică aparte care a marcat definitiv un nou mod de a face cinema.
„Places in the Heart” – întoarcerea la rădăcini
În 1984, Benton s-a întors la originile sale texane pentru a realiza „Places in the Heart”, inspirat din propria copilărie. Filmul i-a adus un nou Oscar pentru scenariu și o nominalizare la regie. Actrița Sally Field a fost recompensată cu premiul pentru cea mai bună actriță, pentru rolul unei mame care luptă să-și păstreze ferma în timpul Marii Crize Economice.
Pentru Benton, marile povești nu aveau nevoie de decoruri grandioase, ci de adevăr. „Adevărul nu trebuie strigat. El trebuie spus cu grijă, cu empatie”, obișnuia să spună.
Un regizor al inimii
Pe parcursul carierei sale, Benton a lucrat cu unele dintre cele mai mari nume de la Hollywood – Dustin Hoffman, Meryl Streep, Paul Newman, Sally Field, Morgan Freeman, Nicole Kidman, Anthony Hopkins – însă a fost recunoscut nu doar pentru talentul său regizoral, ci pentru modul delicat în care își trata colaboratorii.
„Se conectează la cele mai mărunte lucruri, ca mișcarea ușoară a mâinilor”, spunea Sally Field. Iar Paul Newman afirma: „Benton nu impune. El ascultă. Le permite lucrurilor să se întâmple și le înregistrează cu modestia unui martor atent.”
O filmografie scurtă, dar plină de suflet
De-a lungul a 35 de ani de activitate, Robert Benton a realizat doar 11 filme. Fiecare dintre ele, însă, a fost o operă cinematografică marcată de o tandrețe aparte. Ultima sa peliculă, „Feast of Love” (2007), a fost o meditație subtilă despre iubire, pierdere și noi începuturi – un testament artistic despre complexitatea emoției umane.
Într-un interviu din acel an, Benton spunea cu modestie: „Nu las urme în oglindă.” Dar realitatea este că a lăsat o moștenire de neșters. Filmele lui vor continua să fie oglinzi în care publicul se va regăsi, indiferent de epocă – oglinzi ale umanității, ale durerii și speranței, ale fragilității și forței interioare.
Robert Benton a murit discret, așa cum a și trăit. Dar ecoul operei sale va dăinui. Un regizor care a preferat tăcerea în locul grandorii, intimitatea în locul spectacolului, dar care a spus, prin filmele sale, tot ce trebuie știut despre inima omului.
