Vocea i s-a frânt complet. Elena și-a coborât privirea, rușinată, ca și cum vina ar fi fost a ei.
— Sunt gemeni… și verişorul lor, a continuat după o pauză. Sora mea a murit la naștere. Tatăl copiilor… a dispărut. Eu i-am luat la mine. Nu am putut să-i abandonez.
Răzvan a simțit cum îi fuge aerul din piept.
— Și nimeni nu te-a ajutat? a întrebat încet.
Elena a zâmbit trist.
— Am încercat. Am stat pe liste, am cerut ajutor. Proprietarul n-a mai avut răbdare. Aveam două luni restanță. Două mii șapte sute de lei. Atât.
O sumă pe care Răzvan o cheltuia fără să se gândească la un prânz de afaceri.
Ilie a oftat adânc.
— Doamne… ce lume.
Răzvan nu a mai stat pe gânduri. Și-a scos haina și a pus-o peste umerii Elenei, acoperind și copiii.
— Nu mai dormiți aici, a spus ferm. Niciunul dintre voi.
Elena a ridicat privirea, speriată.
— Nu cer nimic, domnule…
— Nu ceri. Primești, a răspuns el.
I-a dus direct la mașină. A sunat un prieten care avea apartamente. În mai puțin de o oră, Elena avea cheile unui apartament mic, curat, într-un cartier liniștit. Chiria era plătită pe un an.
A doua zi, Răzvan a făcut mai mult. A angajat o bonă. A vorbit cu un avocat. A mers cu Elena la primărie, la medic, la asistență socială. Nu ca un angajator. Ci ca un om.
Zilele au trecut.
Elena a prins culoare în obraji. Copiii au început să râdă. Apartamentul s-a umplut de jucării simple, miros de mâncare caldă și viață.
Într-o seară, Ilie l-a privit atent pe fiul său.
— Știi ce-ai făcut, nu?
— Ce?
— Ai înțeles ce contează cu adevărat.
Câteva luni mai târziu, Răzvan a vândut una dintre firme. A creat un fond de sprijin pentru mame singure. A investit bani, dar mai ales timp. A început să întrebe „cum ești?” și să aștepte răspunsul.
Într-o duminică, în același parc, Elena stătea pe aceeași bancă. De data aceasta, copiii se jucau pe o pătură colorată, iar ea râdea.
Răzvan s-a oprit lângă fântână.
Nu ca om bogat.
Ci ca om.
Și pentru prima dată în viața lui, a știut sigur că este cu adevărat bogat.