Gică Petrescu – o viață dedicată muzicii și unei singure iubiri: Cezarina, femeia care i-a fost alături până la capăt
Gică Petrescu nu mai are nevoie de nicio introducere. Este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți artiști ai României, considerat de mulți drept regele muzicii de petrecere. Însă, dincolo de lumina scenei, de aplauzele care i-au însoțit cariera impresionantă, viața sa a fost marcată de o poveste de iubire rară și profundă – relația cu poeta și scriitoarea Cezarina Moldoveanu.
Această iubire, clădită pe devotament, sacrificiu și loialitate, a fost una care a sfidat convențiile și a învins prejudecățile unei epoci rigide. A fost o legătură sufletească rar întâlnită, un parteneriat în care cei doi s-au susținut reciproc, dincolo de aparențe și obstacole.
O iubire care a sfidat convențiile sociale
Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, funcționar poștal, iubea vioara, iar mama, rafinată și educată la Paris, cultiva pasiunea pentru pian. Copilăria sa a fost una disciplinată, presărată cu lecții de franceză, muzică clasică și reguli stricte. Era firesc ca părinții săi să aibă pretenții ridicate și în privința vieții personale a fiului lor.
Dar destinul i-a scos în cale o femeie care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna – Cezarina Moldoveanu. Eleganța, rafinamentul și profunzimea ei l-au cucerit iremediabil. Însă, în ochii părinților lui Gică, Cezarina nu era o alegere potrivită: fusese căsătorită cu Pichi Vasiliu, fost prefect al Capitalei, executat alături de mareșalul Antonescu, și renunțase la medicina academică pentru scena Teatrului de Revistă – o decizie considerată scandaloasă în acele vremuri.
Pentru tatăl artistului, faptul că era divorțată și provenea dintr-o lume controversată o transforma într-o alegere inacceptabilă. I-a sugerat fiului să se orienteze spre soprana Iolanda Mărculescu, considerând-o mai „potrivită”. Dar Gică era deja convins că își găsise sufletul pereche. Nimeni și nimic nu-l mai putea face să renunțe la Cezarina.
Cezarina – sprijinul din umbră al unei legende
Cei care au cunoscut-o pe Cezarina spun că, dincolo de aparențele ușor teatrale, era o femeie profundă și dedicată. Și-a lăsat deoparte propriile visuri pentru a-i fi alături lui Gică în toate etapele vieții și carierei. Era totul pentru el: secretară, impresară, consilier, sprijin moral. Îi organiza concertele, îi stabilea repertoriul, îi îngrijea imaginea publică. Până și detalii intime, precum vopsirea părului, erau în grija ei.
Relația lor era una de o discreție rară, dar de o profunzime imposibil de ignorat. Căsnicia lor, oficiată civil în 1955, după moartea părinților lui Gică, a fost mai mult decât o formalitate: a fost o pecetluire a unei legături indestructibile.
O dragoste care a durat o viață întreagă
Până în ultima clipă, Cezarina i-a fost alături. Iar după dispariția ei, în 1989, lumea lui Gică Petrescu s-a schimbat iremediabil. Deși a continuat să apară pe scenă, cei apropiați spun că artistul nu mai era același. Trăia în umbra amintirilor, copleșit de dor și tăcere. Într-un interviu emoționant, mărturisea că, după moartea ei, obișnuia să-i caute privirea în public ori de câte ori urca pe scenă, ca și cum ar fi fost acolo, într-un colț al sufletului său.
A descoperit, la un moment dat, un carnețel în care Cezarina notase cu grijă toate momentele importante din cariera lui – o dovadă a grijii, devotamentului și iubirii ei nemărginite. A trăit apoi aproape două decenii fără ea, dar nu și-a mai refăcut niciodată viața. Nu a privit nicio altă femeie cu aceeași lumină în ochi.
Moștenirea unei iubiri adevărate
Povestea lui Gică Petrescu și a Cezarinei Moldoveanu este mai mult decât o simplă filă de istorie sentimentală. Este o lecție despre iubirea care nu cunoaște limite, despre curajul de a sfida prejudecățile, despre puterea unei femei de a susține un destin artistic și despre loialitatea care transcende timpul.
Într-o lume în care relațiile par tot mai fragile, iar devotamentul e adesea privit ca o naivitate, iubirea dintre Gică și Cezarina rămâne o ancoră. O dovadă că, atunci când două suflete se găsesc, nimic nu le mai poate separa – nici părerile lumii, nici moartea.