Am făcut un pas înainte. Apoi încă unul.
Muzica încă se auzea, dar parcă tot mai departe. Mi-am lăsat geanta jos, lângă perete, și m-am apropiat de sora mea. I-am atins umărul ușor.
— Elena… am șoptit.
S-a trezit speriată, a tras pătura peste ea și s-a ridicat brusc în șezut. Când m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi, dar n-a scos niciun sunet. A încercat să se ridice, ca și cum trebuia să-și ceară scuze că ocupa locul.
— Stai jos, i-am spus calm. Nu te ridica.
Râsetele din hol s-au stins. Fiul meu s-a întors, cu paharul suspendat în aer.
— Mamă? a spus **Andrei**, uimit. Tu… ce cauți aici?
L-am privit drept în ochi. Nu l-am recunoscut. Nu era copilul pentru care muncisem nopți întregi în străinătate.
— Eu caut adevărul, i-am răspuns.
M-am întors spre invitați.
— Vă rog să mă ascultați un minut. Casa aceasta a fost cumpărată din banii mei. Fiecare leu. Am trimis bani ani la rând ca sora mea să aibă un cămin.
Andrei a încercat să râdă.
— Mamă, nu e momentul…
— Ba este momentul, l-am întrerupt. Pentru că femeia de la ușă nu e nicio servitoare. Este sora mea. Și proprietara casei.
Un murmur a străbătut holul.
Elena tremura. I-am luat mâna și am ajutat-o să se ridice. Era slabă, cu umerii aduși, de parcă ani întregi fusese micșorată de rușine.
— Spune-le, Elena, am zis încet. Spune-le cum trăiești aici.
A clătinat din cap.
— Nu trebuie… lasă…
Atunci m-am întors din nou spre fiul meu.
— De ce doarme sora mea pe covoraș?
— De ce se spală cu apă rece?
— De ce mănâncă resturi?
A tăcut.
— Pentru că i-ai spus că e „datoare” că stă aici? am continuat.
Fața i s-a înroșit.
— Mamă… casa e pe numele meu acum…
Am scos din buzunar un plic îngălbenit.
— Contractul de donație, am spus. Cu o clauză clară: casa nu poate fi vândută și nici trecută pe alt nume fără acordul meu. Și mai e ceva.
Am făcut semn spre ușă. A intrat **domnul Popescu**, notarul din oraș.
— Bună seara, a spus calm. Am venit pentru clarificări.
Invitații nu mai râdeau.
Notarul a citit actele. Casa revenea legal Elenei. Andrei nu avea niciun drept.
— Petrecerea s-a terminat, am spus. Vă rog să plecați.
Unul câte unul, invitații au ieșit, cu privirea în pământ.
Andrei a rămas în mijlocul holului.
— Unde să mă duc? a întrebat, încet.
— Așa cum ai lăsat-o pe mătușa ta, i-am răspuns. Să te descurci.
În acea seară, am aprins focul în sobă, am pus o pătură groasă pe canapea și i-am făcut Elenei un ceai cald. A plâns mult. Eu am stat lângă ea.
Casa aceea nu mai era un loc al umilinței.
Era din nou **acasă**.
Această poveste este inspirată din situații reale, dar a fost ficționalizată. Numele, personajele și unele detalii au fost schimbate pentru protejarea intimității. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.