Mulți români obișnuiesc să-și facă cruce atunci când trec pe lângă o biserică – fie că sunt în mașină, pe jos sau folosind mijloacele de transport în comun. Gestul nu reprezintă doar o formalitate, ci o adevărată mărturisire de credință. Chiar dacă unii îl privesc critic, cei care îl practică îl văd ca pe o modalitate de a-și arăta apropierea de Dumnezeu, chiar și atunci când nu se află direct în fața lăcașului sfânt.
Biserica învață că semnul crucii nu trebuie să se limiteze doar la momentul trecerii pe lângă o biserică, ci poate fi un gest de închinare în diverse situații – de exemplu, atunci când se aud clopotele, când se trece pe lângă un cortegiu funerar, în timpul furtunilor sau al altor momente de încercare. De asemenea, se recomandă închinarea la primirea unor vești tulburătoare, la începutul sau sfârșitul meselor, la începutul activităților zilnice sau înainte de a porni într-o călătorie. Prin aceste acte, credincioșii își reafirmă în mod constant credința și devotamentul față de Dumnezeu.
Obiceiul de a se însemna cu semnul crucii se întinde până la vremea Sfinților Apostoli și a fost perceput ca o armă spirituală puternică, capabilă să alunge răul. Astfel, crucea apare ca element de protecție și simbol al biruinței în multe aspecte ale vieții creștine, de la arhitectura bisericilor până la ritualurile de înmormântare și celebrările religioase.
