Jurnalista și prezentatoarea TV Mara Bănică revine, pe fondul tensiunilor uriașe din Orientul Mijlociu, la una dintre cele mai grele amintiri din cariera ei de reporter. Obișnuită cu misiuni la limită, în zone unde pericolul era parte din peisaj, vedeta Antena Stars spune că Iranul rămâne locul în care, ca femeie, s-a simțit cel mai vulnerabilă și mai umilită.
La 50 de ani, Mara Bănică își amintește perioada în care era trimisă acolo unde puțini aveau curaj să meargă: Irak, Afganistan, Kosovo, în anii în care frontul era o realitate crudă, nu un subiect de studio. Tocmai de aceea, mărturisirea ei despre Teheran capătă o greutate aparte: vine de la cineva care a văzut războiul, a trăit presiunea terenului și a învățat să-și țină emoțiile sub control. Și totuși, Iranul i-a lăsat o rană care nu s-a închis.
Războiul izbucnit în weekend, după atacurile asupra Iranului și răspunsul care a urmat, a readus-o cu gândul la anul 2003, când a ajuns în capitala iraniană pentru o conferință internațională de combatere a terorismului. Un eveniment care, spune ea, avea o miză de imagine pentru autorități, o bifă pe lista lor diplomatică, dar care nu schimba cu nimic realitatea din teren: aceea că străinii, mai ales jurnaliștii și oamenii interesați de investigații, nu sunt priviți cu simpatie.
Într-o postare pe Facebook, Mara Bănică povestește că a reușit să filmeze pe ascuns pe străzile Teheranului și că, odată întoarsă acasă, a montat 12 minute din imaginile surprinse, pe care le-a păstrat pe o casetă VHS, etichetată simplu: „Reportaj Iran-Teheran”. Pentru ea, acea casetă nu e doar o amintire tehnică dintr-o epocă în care reportajele se făceau cu alte mijloace, ci dovada unui risc asumat și a unei realități pe care a simțit nevoia să o arate, chiar și pe bucăți, chiar și discret.
Șocul a venit însă la plecare, pe aeroportul din Teheran, acolo unde spune că a fost supusă unei percheziții „ca la carte”, dusă la extrem. Jurnalista afirmă că a fost dezbrăcată complet și că două femei s-au ocupat să o umilească, metodic, fără grabă, ca și cum umilința ar fi fost parte din procedură, nu o abatere. O scenă care i-a rămas imprimată ca una dintre cele mai degradante experiențe trăite în munca de teren.
Paradoxal, tocmai în acel moment, în care controlul era total, atenția nu s-a dus unde ar fi trebuit: în portofelul ei. Mara Bănică spune că avea acolo un mini DV cu imaginile, materialul pe care reușise să îl scoată din țară și pe care îl transpunea ulterior pe casetă. În logica ei, acest detaliu spune totul despre atmosfera de atunci: accentul nu era pe securitate în sens real, ci pe dominare, intimidare, pedepse simbolice, mai ales atunci când ținta era o femeie.
După acea experiență, Mara Bănică mărturisește că le spunea prietenilor, la vremea respectivă, că nu s-ar mai întoarce în Iran „nici pentru un milion de euro”. Nu pentru că ar fi fost speriată de țară în sine, ci pentru felul în care a fost făcută să se simtă: micșorată, expusă, fără apărare, tratată ca un obiect asupra căruia cineva își permite orice.
Și totuși, în declarația ei există și o nuanță care surprinde: deși vorbește despre trauma personală, separă regimul de loc. Spune că Iranul, ca țară, „nu are nicio vină”, fiind o civilizație milenară, cu o frumusețe aparte, cu un parfum unic, care te poate cuceri dacă ai șansa să o privești dincolo de gardurile fricii. Tocmai această dualitate o face să formuleze condiția clară în care s-ar întoarce: „mâine”, dacă Iranul ar fi liber.
În prezent, însă, jurnalista afirmă că știe „100%” că ar fi cumva pe o „listă neagră” și că nu ar mai primi niciodată viză. Nu vorbește despre o teamă vagă, ci despre o certitudine construită din ceea ce a trăit și din felul în care funcționează, spune ea, relația autorităților cu cei care au documentat realitatea din interior.
Mesajul Marei Bănică vine ca o mărturie personală, dar și ca un avertisment: în spatele imaginilor spectaculoase din breaking news și al hărților cu săgeți și explozii, există oameni care au simțit direct ce înseamnă controlul, umilirea și lipsa libertății. Iar războiul de acum nu face decât să readucă la suprafață, cu forță, aceste povești pe care mulți le uită până când o nouă criză le reaprinde.