Întrebarea copilului a cântărit mai greu decât orice reproș.
Irina s-a aplecat spre Matei și i-a zâmbit blând.
— E un om care a cunoscut-o pe mami demult, a spus ea încet.
Călin a simțit cum cuvântul „demult” îl arde.
— Pot să stau puțin? a întrebat. Doar să vorbim.
Moș Vasile s-a uitat la Irina, lăsând decizia în mâinile ei.
— Cinci minute, a spus ea.
S-au așezat pe banca veche din curte. Lemnul era crăpat, dar încă ținea. Ca ea. Matei s-a jucat pe treaptă, sub privirea atentă a bătrânului.
— Sunt bolnav, a spus Călin direct. Am aflat acum un an. N-am știut cum să vin.
— Sunt mulți oameni bolnavi, a răspuns Irina calm. Nu toți fug.
Călin a scos un plic și l-a pus între ei.
— Nu vreau să cumpăr nimic. Vreau doar să știu că n-o să-i lipsească nimic.
Irina a văzut suma și a împins plicul înapoi.
— Dacă vrei să faci ceva care să conteze, nu începe cu bani.
S-a ridicat și s-a apropiat de copil.
— Uite-l. Asta e realitatea ta.
Călin s-a lăsat pe vine în fața lui Matei.
— Bună. Îmi place mașinuța ta.
— Tata mi-a făcut una din lemn, a răspuns copilul senin.
Respirația lui Călin s-a tăiat.
— Tatăl tău e un om bun, a spus.
— Da. Muncește mult, a confirmat Matei.
Irina a înțeles atunci că gestul care conta nu era plicul.
— Dacă vrei să faci parte din viața lui, începi cu adevărul. Fără dispariții. Fără promisiuni goale.
Călin a încuviințat.
— A doua șansă nu se cere, a spus moș Vasile apropiindu-se. Se dovedește.
Călin a plecat, lăsând plicul nu ca o condiție, ci ca un ajutor.
Irina a rămas în prag cu Matei lângă ea, privind mașina dispărând în praful drumului.
Nu l-a iertat.
Dar, pentru prima dată după cinci ani, viața ei nu mai era o rană deschisă, ci un drum care mergea mai departe, pe pământul ei.